Poetul

I

Cuget, sunt liber

deci sunt om

spune o plantă sufocată de buruieni!

II

Am început să nu iubesc,

amorf să fiu;

Am clacat precum de fiecare dată

(ochii şi mâna-s de vină)

Dar aş fi ştiut atunci de chin?

(sau că trăiesc deplin).

III

Oglinda-mi visează madone

copii mei calculatoare IBM

doar eu visez să dorm cu tine

clepsidră...

IV

Cu buzele însetate de adevăr

şi străpuns de privighetori

am căutat să m-adăp

din fântânile oamenilor;

dar am simţit amarul gust

al victoriilor neînsemnate.

De atunci am învăţat singurătatea

şi să m-adap

din propriile lacrimi...

V

Unui copac arămiu i-a spus frunza necăjită:

-         Esenţialul este invizibil întotdeauna!

-         Ce mă iei peste rădăcină? i-a replicat tăios.

-         Nu. Vreau să îţi mulţumesc pentru găzduire

căci mi-a sosit vremea. Aşa vrea teaca...

VI

După o noapte de insomnii şi coşmaruri

Am alergat să-mi astâmpăr setea cu rouă;

N-am reuşit decât să-mi ud picioarele,

să stric armonia naturii.

Aveam nevoie de altceva şi atunci mi-am udat genunchii!

Ce bucuroasă m-a îmbrăţişat tăcerea dimineţii!

De atunci ridic ochii des după El

Căci eu, doar la Dumnezeu sunt debitor...

VII

M-am săturat de căi şi caractere cu gropi.

De fapt m-am plictisit de cimitirul din mine!

Am ajuns la concluzia că fără să vreau

Am fraternizat cu însuşi diavolul.

Scapă-mă Doamne! E penultima mea dorinţă.

Tristă-i viaţa când duplicitar trăieşti

Căci azi vă iubesc şi mâine vă urăsc

Pe voi, cuvintelor, şi mă repet – nu-i bine.

Vreau un legământ între noi.

E ultima mea dorinţă...

VIII

Doar Dumnezeu ştie cine sunt eu

Urc rar şi sincer cu gândul la El,

Căci tot mai încovoiat sunt de păcate şi oameni;

Uneori mă gândesc să merg chiar şi la un logoped

Căci m-am trezit bolborosind „Salvaţi Mielul!”

Şi nu ştiu în ce limbă am pronunţat...

IX

Daţi-mi un clavecin să-mi pierd astfel durerea

c-a murit asemeni fluturelui toamna, o floare;

Nu ştiu nimic despre javra cu coasa

dar aflu că vine neaşteptat şi nedrept.

A murit EA şi toamna cu frunze covor nu-i la fel

căci a murit FRUNZA...

X

Privesc pe fereastră cum ninge de sus,

E alb peste tot, mi-amintesc de pruncul Isus;

N-am azi, n-am mâine, nimic n-am acum.

Ascult cum ninge, privesc

Iar fereastra de amurg s-a umplut...

XI

Deşi ne vedem zilnic, oglinda mă suportă

(mă spală de păcate, prietena oglindă)

N-a rezistat într-o zi şi mi-a spus:

- „Să nu mai vii, chip de lut

Banal, parşiv şi comun!”

Din ziua aceea îmi văd chipul

doar în lacuri...

Clepsidra îmi acoperă multe

(cu ajutorul nisipului său)

De aceea a şi scăpat nespartă.

Nu-mi spune,

Dar simt că tânjeşte după nisip fin,

Frământat de tălpi

şi picioare cu glezne subţiri,

nisip de Copacabana...

Oglinda şi clepsidra-s intacte

dar nimic nu-i la fel

căci sunt singur şi veştejesc

(sau poate argilesc)