Ciocârlia

 

A coborât cerul în picioarele mele.

Umblu desculţ prin iarba verde de acasă.

Pe umerii dealului din apropiere stă pasărea măiastră:

Are penele vărgate, mijloc subţire, cioc de aur, cântec de flaut.

Mă topeşte cântecul ei în triluri, pasăre de lumină, aripi de foc.

Câmpul a înflorit pretutindeni cu voi, păsări ce zburaţi peste timp.

Vreau să te văd tot anul, să-ţi văd zborul în picaj, despicând cerul,

Să te ştiu pasăre măiastră asemeni unui fulger de izvor nesecat,  viu!

De unde vii, cine eşti, încotro mergi, lie-ciocârlie, pasăre cu ochi de floare?!

 

Blestem

 

Fii pământ aspru şi sec

Ca o statuie din Insula Paştelui

Fii drum de lună cu stele mii

Apărut din lutul durerii

Fii tremur şi surd la bucurii

Asemeni vulcanului stins

Fii secetă şi arşiţa verii ce arde

Ca două flăcări nestinse vreodat

Fii singur de acum înainte

Cu sângele extenuat în oribile aşteptări

Fii beznă a apei, floare cu rădăcina în sus

Fii nevăzutul ce slăbeşte credinţa în Dumnezeu!

 

 

Patria

tărâm de vis,

strune de viori,

dansuri de curcubeie,

prune coapte, roşie lumină,

greieri răspândiţi prin mirişti,

zbor de cocori, cântec de măiastră,

ai intrat definitiv în sângele meu.

 

Ţie îţi dărui şi inima

şi visele, faptele şi zborul,

spre tine vin zi ori noapte, spăşit,

neodihnită ţărână-n mişcare,

stropită de veacuri, din plin,

cu sângele strămoşilor noştri.

 

Dincolo de stele, de gând,

patria e ţinutul vorbelor alese,

e lumea fermecată a copilăriei,

e vatra casei, e cartea de citire,

e rostul lumii mele, e-un univers închis!