Şi află bade, mai întâi de toate,
că suntem sănătoşi cu toţi, pe-acasă,
şi că-ţi trimitem prin această carte,
dorul de tine, neumblat, sub coasă.
Mai ară plugu-n carnea mea fierbinte,
brazdă de sânge, răzvrătit în matcă,
răstorn în lut sămânţă de cuvinte,
prin rodul ei, spre noi să te întoarcă.
Cuvântul tău l-ai pus balsam pe rană
când, peste neamu-ntreg ningea cenuşe,
aspru, ca vinul care fierbe-n cană
ori dintele, ce muşcă din cătuşe.
E-un rug, cămaşa ta ce se aprinde,
iar Sălăuţa sparge mori de sare,
când ne inundă mierea din cuvinte
tu, te prelingi, ca ceara, prin altare.
Ţi-ai strămutat credinţa-n poezie
şi versul l-ai înveşmântat cu harul
de-a nemuri, urcând spre veşnicie,
talpa de lut, pe care stă Ardealul.
Scriind pe frunza binecuvântată
acelaşi aprig dor nemângâiat,
de-un veac întreg cu satul stai la sfat,
pe laviţa de lacrimi mari spălată.
Cântec de bucurie sau de ură
nepotolit, tot curgi să dai de ştire,
eu te presimt, sub platoşa de zgură,
cum luneci, cu zăpada-n amintire.
Bătătoresc ninsoarea unui timp,
prin vechi memorii drumul îl tot duc,
păşind, prin scrumul, unei amintiri,
în care s-a retras, tăcut, Coşbuc.
Aici, la urmă, iată, iscălesc,
pe umbra vie, care te-nconjoară,
cuvânt de mulţumire-ardelenesc
la stâlpul casei, toamna se-mpletesc,
precum cărările ce duc la moară...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu