Am trăit o vreme când era întuneric:
Totul se prăbuşea în sufletul meu -
Mă înalţam şi coboram, strigam şi apoi tăceam,
Cautam odihna şi liniştea sângelui meu -
Dar mâinile mele neobosite înfrunzeau
Odată cu venirea ta în inima mea.
De atunci, s-a întâmplat ca:
Ochii mei să nu mai fie ai mei. Ei -
Sunt flăcări, sunt fluvii, sunt foc
Iar inima mea acum înfloreşte!
Femeie ce-mi dai lumină şi sens
În infernul pandemic al lumii de azi
Dacă-ţi pasă de mine izbăvitoareo
Vino, ia-mă de aici în lumină!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu